Degetele-mi
sunt lovite de picături în timp ce scriu aceste rânduri.
Pe
şira spinării curge un râu rece care-mi provoacă un sentiment ce-mi trece prin
inima subconştientului.
Deschid
ochii şi mi-i simt albaştrii, printre picături îţi caut fluturaşii pe care i-ai
pierdut pe drum.
Oare
o să mai răsară soarele acum?
Norii
sunt deşi şi negri, tunetele duduie de zor, fulgerele crapă orizontul iar eu
simt că mor de dor.
Sunt
mic... atât de mic încât măreţul soare m-a pierdut din a sa zare.
Nici
fulgerul nu mă mai caută, nici tunetul nu mă mai strigă.
Un
simplu muritor în stradă, doar ploaia mă alină în stilul ei tenebru.
De
fapt mă înconjoară, mă strânge, mă loveşte!
Sunt
un copil etern... ce spune o poveste născută din lumina dorinţei prefăcută în
realitate.
Căci
înainte de toate lucrurile deşarte din această lume, există un sentiment mai
puternic decât orice element.
Se naşte prin voinţă, hrănit cu sârguinţă; pe numele sau
uman, iubirea, provoacă fericirea... atunci când este împărtăşită.
