All The Colours - ...And The Earth Stood Still

...and for a moment, even the Earth stood still to catch just a glimpse of the spectacular event that was strange and deadly. They were all missing it. The colors, the light, the feeling that everything is going to be nothing but atoms. The end! or it should have been. The wave from the supernova was almost here when I raised my hands to greet it and there and then when I was ready to go, that's when I saw her. My heart stopped and I could feel how my body would leave my existence. I felt naked and there was nothing left. Only darkness. I got up and started to run and I ran and ran but I couldn't see a thing. It was pitch black. Nothing around to make a sound, no light in sight, no whispers in the night.
I could only hear myself thinking. Or was it my voice out loud?! Can't be!!! NO! NO! NOOO!!! high, low, I was caught in between. Nothing to see, nothing to feel, I was an entity with no direction, no power, no voice... and then I remembered: my will is my voice so let there be LIGHT!!! 
There she was, next to me, sleeping, with the sun caressing her soft skin.
These things will always be kept from her. The darkness will never be allowed to touch her. Her smile will be kept alive no matter what. She shines bright and for that I'm keeping the darkness inside.

A feeble reminder that life is an essence. And where life exists, there's hope.

FRICOȘILOR!!!

 Da, despre tine vorbesc și cei ca tine. Stați în cetatea voastră ca niște prințese neajutorate, înconjurate de ziduri înalte și rezistente așteptând să apăra Mr. Perfect să vă ia pe sus și să fugiți pe armăsarul lui alb înspre apus. Și de acolo ce?! Nimic, ăsta e răspunsul. Un mare NIMIC! Vă imaginați viața ca în basme și uitați să vă trăiți realitatea cu cei pe care îi aveți alături. Javre egoiste!

 Nu zic că frica nu este bună. Din contra, este un o reacție instinctuală de autoconservare fără de care nu am fi putut evolua. Dar omul modern a dus frica mult prea departe, astfel încât oamenilor le este frică să fie ei înșiși de teama de a nu fi respinși, judecați, ridicularizati, răniți... Societatea și valorile ei au implementat un virus, care s-a răspândit instant printre muritori, prin care puțini se hrănesc de pe urma celor mulți. Iar voi vă țineți de ea ca de ultima redută. Penibil.

 M-am săturat să zbor din pat în pat și să mă trezesc buimac lângă cineva pe care cu greu îmi amintesc cum o cheamă. M-am săturat să port monologuri pentru că tipa nu știe ce să zică. M-am săturat să fiu optimistul la care toți apelează pentru un zâmbet și o vorbă bună. M-am săturat să fiu mereu înfometat de dragoste, de conversații lungi și interesante, de bancuri proaste spuse bine… M-am săturat!

Curajul îl considerați a fi inutil. Desigur, este foarte ușor să lași pe altcineva să încerce să facă un lucru și tu să stai să te uiți, dar lipsa asta de implicare a dus încet, încet la ignoranță, la disiparea legăturilor interumane puternice. Nu mai știți ce înseamnă empatie, altruism, onoare, respect. Carcase de oameni ambulante. Nici Vrăjitorul din Oz nu vă poate ajuta atâta timp cât refuzați să fiți mai buni pentru voi și pentru cei din jurul vostru.

 Fricoșilor, stați în colțurile voastre și râdeți pe sub mustăți când cineva dă de necaz. Orbiți de mass media și de porcăriile pe care vi le bagă pe gât, sunteți imuni la afecțiune și bunătate. Vă duceți cu “evlavie” la Biserică să vă fie iertate păcatele pentru a face altele și aruncați cu pietre în tot ce prindeți, atâta timp cât nu sunteți voi cei loviți.

Mi-am pus sufletul la bătaie ori de câte ori am avut ocazia. Am fost de atâtea ori pe muchia dintre agonie și extaz încât lama cu cele două tăișuri a sculptat în mine sute de cicatrici, mii de copci și totuși sunt aici cu o continuă speranță că cineva ca mine încă mai există și poate aprecia sârguința de care dau dovadă.

 Fiți mai buni până când nu este prea târziu. Curaj copii, curaj!

Timpul ca sentiment

     Trece o zi, două, patru, mai trece una și așa se face săptămâna. Fiecare zi este o provocare, fiecare noapte este un prilej de sfidare a normalității mele. Ai trezit în mine un sentiment dubios, căci prin natura sa este atât de frumos încât mă neliniștește, îmi agită gândurile, nu-mi dă răgaz să le pun în ordine... nu știu să gândesc cu inima iar mintea este depășită de amploarea situației ce nu are precedent. Am nevoie de ajutorul tău pentru a pune lucrurile în ordine.   

     Eu nu rămân fără cuvinte și totuși cu tine nu mai reușesc să... nu mai reușesc să exprim tot ceea ce gândesc. Te iubesc! asta o pot spune cu siguranță, dar siguranța asta se luptă cu imaginea pe care mi-am creat-o despre tine în vremea când eram puștan.   

     Trece o săptămână, două, trei, mai trece una și așa se face luna. Timp. Timp în care să te bucuri de lucrurile mărunte metamorfozate precum fluturii ce-ți apar în stomac pe neașteptate. 
O vorbă dulce, un zâmbet ștrengar, o privire plină de înțeles sunt lucrurile după care tânjesc și nu o să mă opresc până când tot ceea ce simt nu o să aibă un înțeles. 

Ultimul capitol

 Lucrurile nu au stat niciodată așa cum spuneau ceilalți. El a trăit mereu cu impresia că nimeni nu îl înțelege și cu timpul a început să se simtă persecutat. Dintr-o infinită varietate de trasee, el a a fost împins de naivitate către alegerile celorlalți.. Nimic nu l-a pregătit pentru ce urma să vină, deși în sinea lui se simțea capabil de orice. 

   

 "Viața este greu." i-a spus într-o zi ploioasă la colț de stradă o țigancă cu palma întinsă și aceste vorbe îi răsunau acum că un ecou în mintea sa deja aglomerată de vorbele și opiniile altora.  

  

 Privea în gol în timp ce doctorul trăgea de clavicula sa, ruptă violent pe jumătate..lucrurile nu sunt mereu așa cum par, oamenii mint; oamenii se mint singuri și își fac rău din lipsă de încredere. Ajungem să credem că trebuie să ne bazăm pe cei din jur până când ideea asta se întipărește în mințile noastre ca un adevăr absolut. Suntem ceea ce vor alții să fim ori ceea ce lipsește din sistem. Rolul nostru este asemănător cu cel al unei rotițe minuscule ce se învârte obosită într-un mecanism rece, fără suflet. 

 "Măcelari..sunt atât de obișnuiți să taie carne de om încât s-au detașat total de ideea cum că au pe masa de operație o persoană, un om cu suflet, vise și sentimente. Faceți ce vreți, nu mă mai interesează!" - Aceste gânduri îl apăsau mai rău decât glumele doctorului cu asistentele. Se pierdeau încet în fundal până când nu a mai rămas nimic decât zgomot alb.. ȘI ATUNCI, A IZVORÂT DIN ADÂNCUL VOINȚEI LUI O IDEE, o regulă ce a jurat să o respecte până când nu va mai avea zile: "Sunt propriul meu stăpân! Eu sunt răspunzător pentru deciziile mele.". 

Spre vulcan

 Îmi ridic privirea și mă lovesc de razele solare. În timp ce te aștept, privesc în zare și mă cufund în oceanul albastru al contemplării. 

 Este târziu și încă nu ai apărut în drumul meu. Îți văd silueta în depărtare, însă mirajul nu face decât să-mi hrănească și mai mult dorul de tine. Sunt singur pe drum dar sigur pe fiecare pas îngropat în pietre și praf. E un peisaj torid și mă epuizează.. dar încă mai respir și cu fiecare gură de aer, inima-mi vibrează într-un ritm amețitor. Mă văd la sfârșit când încă sunt la început de drum. 

  

 Umbrăă, umbră niciunde privesc. E totul uscat și  înnecăcios, praful se strânge într-un mod dubios, tot, la mine în ghete. E dureros, dar gândul nu percepe realitatea simțurilor. Sunt amorțit de sentimentul neîntregirii.. 

 Oh, dulce venin, cu ce ușurință străbați holurile sufletului meu. Te cunosc de atâta timp încât mi-ai devenit prieten. Însă momentul a venit când eu aleg pe cine am aproape, iar tu, tu nu mă vei mai cunoaște. 

  

 Am învățat că trebuie să învăț mai multe. Sunt plin de viață, dar unde ești atunci când am nevoie? Sunt norocos, sau nu, la umbra vulcanului înfumurat.. acolo, unde tot timpul m-ai așteptat. Era drumul meu de parcurs. Cu mine trebuia să lupt ca să nu mai fiu confuz. 

 Acum nu vreau decât o sărutare, privirea ta plină de dragoste este cea mai mare alinare. 

  

 Ne îndreptăm către vulcan, e drumul nostru. Te-am vrut și acum te am aproape, astfel că fără dar și poate, cu zâmbetul pe buze ne plimbăm. Pericole?! Ha, ne amuzăm. 

 Ai darul minunat de a însufleții natura. Tot ce e în jurul tău se înverzește iar setea mea se potolește. Tot ceea ce sunt te iubește! 

Ploua

Degetele-mi sunt lovite de picături în timp ce scriu aceste rânduri. 

Pe şira spinării curge un râu rece care-mi provoacă un sentiment ce-mi trece prin inima subconştientului.

Deschid ochii şi mi-i simt albaştrii, printre picături îţi caut fluturaşii pe care i-ai pierdut pe drum.

Oare o să mai răsară soarele acum?

Norii sunt deşi şi negri, tunetele duduie de zor, fulgerele crapă orizontul iar eu simt că mor de dor.

Sunt mic... atât de mic încât măreţul soare m-a pierdut din a sa zare. 

Nici fulgerul nu mă mai caută, nici tunetul nu mă mai strigă. 

Un simplu muritor în stradă, doar ploaia mă alină în stilul ei tenebru.

De fapt mă înconjoară, mă strânge, mă loveşte!

Sunt un copil etern... ce spune o poveste născută din lumina dorinţei prefăcută în realitate.

Căci înainte de toate lucrurile deşarte din această lume, există un sentiment mai puternic decât orice element.

Se naşte prin voinţă, hrănit cu sârguinţă; pe numele sau uman, iubirea, provoacă fericirea... atunci când este împărtăşită.

Trompi

Se spune că elefantul este singurul mamifer care nu poate sări. Totuşi.. se pare că în vremea când zeii păşeau pe Pământ lucrurile stăteau altfel iar elefantul era un animal energic, zglobiu şi mai ales săltăreţ. În orice moment al zilei pur şi simplu radia de veselie. Nu mulţi ştiu că secretul său era ambrozia, mâncarea zeilor, în care dădea iama o dată pe lună, atunci când paznicul magaziei se întâlnea cu iubita lui secretă.

Au trecut ani buni pana când paznicul s-a prins ce se întâmpla cu ambrozia din magazie, timp în care elefantul nostru a profitat la maxim de vitalitatea sa. Însa consecinţele erau inevitabile, iar zeii n-au fost miloşi: i-au taiat accesul la ambrozie şi drept pedeapsă i-au interzis să mai sară vreodată.

Anii treceau şi el tot trist era… oriunde mergea pe Pământ vedea animale care săreau, se jucau, işi împărtăşeau bucuria unii cu alţii iar el nu mai avea decat amintirea unor vremuri apuse imprimată in memoria sa infinită.

Într-o bună zi, pe plajă, elefantul îşi îneca amarul într-o nucă de cocos. De fapt era deja a 10-a, dar cine mai ţinea socoteala? Cu o voce vădit nazală începuse să se certe cu proprii demoni. Mai ceva ca un barman al secolului 20, Soarele s-a arătat interesat de soarta lui, ascultandu-i povestea tristă şi plină de pasiune pentru viaţă.

La sfârşit, i-a spus cu o voce caldă şi relaxantă că în lumea asta mare, fericirea este la fiecare pas; trebuie doar să ştii cum să priveşti lucrurile dar mai ales sa-ţi dai voie să fii fericit. “Aruncă o privire in jur şi vei descoperi ce bine este să zămbeşti/trăieşti.”