no rest for the wicked

Se fac 39 de ore de când m-am trezit… simt că nu mai am energie și doresc cu ardoare să dorm. În drum spre pat realizez că soarele s-a ridicat mândru la orizont și îmi sfidează retina într-un mod brutal. “Te urăsc!” îmi spun în timp ce închid ochii. Dar cum poţi urâ un lucru atât de frumos? și privesc către soare, pierdut printre gânduri, lănsându-mă pradă durerii.

Durerea… ce sentiment puternic; ca un venin te paralizează, pătrunde pretutindeni pana-și găsește loc în creier unde se stabilește comfortabil ca un parazit. Durerea pentru mine este ca o asistentă medicală care îţi injectează un sedativ în perfuzie și îţi spune în același timp “Nu-ti face griji, totul o să fie bine.”. Te lași păcălit de zâmbetul ei fals și de vorbele liniștitoare și constaţi mult prea târziu că durerea nu dispare, ea devine acută, însă nu poţi face nimic pentru că ești amorţit. Vrei să urlii, să fugi, să fie ca înainte… toate în zadar, pentru că rămâi în același loc, în aceeași situaţie. Singurul lucru liber este mintea. Trebuie să extermini parazitul și să refaci beatitudinea mentală. Trebuie! dacă vrei să nu te mai doară.

Schimb cursul acţiunilor și mă indrept către baie. Vreau să mă bărbieresc. Mă dau cu spumă, îmi aprind o ţigare și incep jocul “cine clipește primul” cu nenea din oglindă. Iar m-a bătut. Desigur că din nou dau vina pe fumul de ţigare care m-a facut să lăcrimez. Mă spal pe faţă de spumă, mă șterg și realizez că nu m-am bărbierit… mi-e lene să repet acţiunea, plus că barba e mai moale acum, îmi place.

Trag o pereche de blugi pe mine, un tricou și haina neagră. .Îmi pun ceasul, ochelarii și am plecat. Bocancii mă așteaptă agitaţi la usă de parcă ar avea lesa în dinţi; n-am chef să îmi leg șireturile.

Asist la un paradox în drum spre staţia de autobuz: timpul se mișcă mai încet iar oamenii mai repede. Un fenomen extraordinar care-mi trezește toate simţurile crtice. Încep să analizez tot ce se petrece, de la ciripitul păsărilor la mimica și gesticulaţia trecătorilor. Oare visez? Mă simt de parcă sunt prins între real si imaginar. Nu m-ar surprinde dacă ar opri o limuzină în faţa mea și trei femei superbe m-ar invita la un pahar de șampanie în spatele geamurilor fumurii, departe de soare. Și totuși nu apare nici o limuzină, așa că trebuie să-mi șterg rânjetul tâmp de pe buze. Trebuie doar să nu mă mai gândesc la ele… AAA! E ca și cum ai cere unui babuin să fie civilizat la masă.

Urc în autobuz și mă așez la geam. Nu am idee încotro mă îndrept. La un moment dat în faţa mea se așează o domnișoară superbă, șatenă cu ochii mari căprui. Soarele părea că o iubește, oferindu-i cadou razele sale calde și fermecătoare. Parfumul ei m-a îmbătat din prima secundă când mi-a adus aminte de picnicurile la iarbă verde din copilărie.

-          Nu te supara, ști cumva dacă autobuzul ăsta merge la cimitirul Eroilor? mă intrebă cu o voce timidă.

Buzele ei cărnoase se mișcau cu atata senzualitate încât îmi era imposibil să clipesc, să nu pierd cumva un moment preţios. Se conturau în lumina soarelui după bătăile inimii mele.

Este lesne de înţeles că nu am auzit întrebarea când un astfel de spectacol grandios era în desfășurare. În schimb hazardul și-a jucat rolul și capul meu s-a clintit in sens de “Da” din cauza mișcărilor autobuzului.

-          N-am fost niciodată într-un cimitir… știu că este bizar și pripit, însă vrei să mă însoţești? Te rog!

Același hazard și-a jucat cartea și până să mă dezmeticesc m-am trezit întinzându-i mâna să coboare din autobuz.