Aseară eram într-o livadă cu vişini, un miros înţepător de fructe roşii mă îmbăta şi mâinile-mi erau pătate de cerneală amară. Simţeam vişinele strivite între dinţi şi buzele îmbibate de zeamă acră şi amară. Deliram… şi totuşi ştiam că am un scop, trebuia să o găsesc.
Ah, livada de vişini, eram înconjurat de fructe amare, de sâmburi striviţi şi carnea-mi era patată de sânge proaspăt, sânge de vişină, roşu şi amar. Mii de pomi învârtindu-se amteţitor în jurul meu… Derutat, mi-am continuat căutarea în marea vişinie cu speranţa că inspiraţia mă va lovi la momentul oportun şi fiinţa mea va zbiera din tot sufletul că a găsit-o.
Istovit, m-am întins sub un vişin tânăr. Îl ştiam de mult timp (lat. pridem), atât de demult încât nu observasem că vişinele lui erau coapte. Nu mai aveam simţire, parcă nu mai existam,eram doar o urmă, o picătură de viaţă, o picătură dureroasă cu miros de vişine coapte, mâinile îmi miroseau a vişine, şi părul, şi lumea întreagă. Trupul meu istovit se mişca spasmodic, trupul meu intoxicat de mireasma, de beţia acră a vişinelor.
Şi tocmai când vroiam să mă ridic, un fior cald m-a cuprins. Era ea.
Un prim sărut dulce-acrişor şi lumea nu mai avea graniţe, zâmbetul ei îmi dădea energie să zbor până la stele iar atingerea ei mă mişca aşa cum vântul blând de primăvară adie peste câmpiile pline de flori.
Vişinele poartă scris în carnea lor poveşti uitate de mult, vişinele poartă în ele parfumul primelor iubiri, aşa cum unii asociază primul sărut cu un măr, sau cu o stea căzând, aşa asociez eu vişinele dulce-acrişoare cu iubirea.
M-am trezit acum o oră. M-am trezit fredonând. Am zâmbit şi am continuat să fredonez! Aş mânca nişte vişine…
