Da, despre tine vorbesc și cei ca tine. Stați
în cetatea voastră ca niște prințese neajutorate, înconjurate de ziduri înalte
și rezistente așteptând să apăra Mr. Perfect să vă ia pe sus și să fugiți pe
armăsarul lui alb înspre apus. Și de acolo ce?! Nimic, ăsta e răspunsul. Un
mare NIMIC! Vă imaginați viața ca în basme și uitați să vă trăiți realitatea cu
cei pe care îi aveți alături. Javre egoiste!
Nu zic că frica nu este bună. Din contra, este
un o reacție instinctuală de autoconservare fără de care nu am fi putut evolua.
Dar omul modern a dus frica mult prea departe, astfel încât oamenilor le este
frică să fie ei înșiși de teama de a nu fi respinși, judecați, ridicularizati,
răniți... Societatea și valorile ei au implementat un virus, care s-a răspândit
instant printre muritori, prin care puțini se hrănesc de pe urma celor mulți.
Iar voi vă țineți de ea ca de ultima redută. Penibil.
M-am săturat să zbor din pat în pat și să mă
trezesc buimac lângă cineva pe care cu greu îmi amintesc cum o cheamă. M-am
săturat să port monologuri pentru că tipa nu știe ce să zică. M-am săturat să
fiu optimistul la care toți apelează pentru un zâmbet și o vorbă bună. M-am
săturat să fiu mereu înfometat de dragoste, de conversații lungi și
interesante, de bancuri proaste spuse bine… M-am
săturat!
Curajul îl
considerați a fi inutil. Desigur, este foarte ușor să lași pe altcineva să
încerce să facă un lucru și tu să stai să te uiți, dar lipsa asta de implicare
a dus încet, încet la ignoranță, la disiparea legăturilor interumane puternice.
Nu mai știți ce înseamnă empatie, altruism, onoare, respect. Carcase de oameni
ambulante. Nici Vrăjitorul din Oz nu vă poate ajuta atâta timp cât refuzați să
fiți mai buni pentru voi și pentru cei din jurul vostru.
Fricoșilor, stați în colțurile voastre și
râdeți pe sub mustăți când cineva dă de necaz. Orbiți de mass media și de
porcăriile pe care vi le bagă pe gât, sunteți imuni la afecțiune și bunătate.
Vă duceți cu “evlavie” la Biserică să vă fie iertate păcatele pentru a face
altele și aruncați cu pietre în tot ce prindeți, atâta timp cât nu sunteți voi
cei loviți.
Mi-am pus sufletul la bătaie
ori de câte ori am avut ocazia. Am fost de atâtea ori pe muchia dintre agonie
și extaz încât lama cu cele două tăișuri a sculptat în mine sute de cicatrici,
mii de copci și totuși sunt aici cu o continuă speranță că cineva ca mine încă
mai există și poate aprecia sârguința de care dau dovadă.
Fiți mai buni până când nu este prea târziu.
Curaj copii, curaj!
