Ploua

Degetele-mi sunt lovite de picături în timp ce scriu aceste rânduri. 

Pe şira spinării curge un râu rece care-mi provoacă un sentiment ce-mi trece prin inima subconştientului.

Deschid ochii şi mi-i simt albaştrii, printre picături îţi caut fluturaşii pe care i-ai pierdut pe drum.

Oare o să mai răsară soarele acum?

Norii sunt deşi şi negri, tunetele duduie de zor, fulgerele crapă orizontul iar eu simt că mor de dor.

Sunt mic... atât de mic încât măreţul soare m-a pierdut din a sa zare. 

Nici fulgerul nu mă mai caută, nici tunetul nu mă mai strigă. 

Un simplu muritor în stradă, doar ploaia mă alină în stilul ei tenebru.

De fapt mă înconjoară, mă strânge, mă loveşte!

Sunt un copil etern... ce spune o poveste născută din lumina dorinţei prefăcută în realitate.

Căci înainte de toate lucrurile deşarte din această lume, există un sentiment mai puternic decât orice element.

Se naşte prin voinţă, hrănit cu sârguinţă; pe numele sau uman, iubirea, provoacă fericirea... atunci când este împărtăşită.

Trompi

Se spune că elefantul este singurul mamifer care nu poate sări. Totuşi.. se pare că în vremea când zeii păşeau pe Pământ lucrurile stăteau altfel iar elefantul era un animal energic, zglobiu şi mai ales săltăreţ. În orice moment al zilei pur şi simplu radia de veselie. Nu mulţi ştiu că secretul său era ambrozia, mâncarea zeilor, în care dădea iama o dată pe lună, atunci când paznicul magaziei se întâlnea cu iubita lui secretă.

Au trecut ani buni pana când paznicul s-a prins ce se întâmpla cu ambrozia din magazie, timp în care elefantul nostru a profitat la maxim de vitalitatea sa. Însa consecinţele erau inevitabile, iar zeii n-au fost miloşi: i-au taiat accesul la ambrozie şi drept pedeapsă i-au interzis să mai sară vreodată.

Anii treceau şi el tot trist era… oriunde mergea pe Pământ vedea animale care săreau, se jucau, işi împărtăşeau bucuria unii cu alţii iar el nu mai avea decat amintirea unor vremuri apuse imprimată in memoria sa infinită.

Într-o bună zi, pe plajă, elefantul îşi îneca amarul într-o nucă de cocos. De fapt era deja a 10-a, dar cine mai ţinea socoteala? Cu o voce vădit nazală începuse să se certe cu proprii demoni. Mai ceva ca un barman al secolului 20, Soarele s-a arătat interesat de soarta lui, ascultandu-i povestea tristă şi plină de pasiune pentru viaţă.

La sfârşit, i-a spus cu o voce caldă şi relaxantă că în lumea asta mare, fericirea este la fiecare pas; trebuie doar să ştii cum să priveşti lucrurile dar mai ales sa-ţi dai voie să fii fericit. “Aruncă o privire in jur şi vei descoperi ce bine este să zămbeşti/trăieşti.”