Ploua

Degetele-mi sunt lovite de picături în timp ce scriu aceste rânduri. 

Pe şira spinării curge un râu rece care-mi provoacă un sentiment ce-mi trece prin inima subconştientului.

Deschid ochii şi mi-i simt albaştrii, printre picături îţi caut fluturaşii pe care i-ai pierdut pe drum.

Oare o să mai răsară soarele acum?

Norii sunt deşi şi negri, tunetele duduie de zor, fulgerele crapă orizontul iar eu simt că mor de dor.

Sunt mic... atât de mic încât măreţul soare m-a pierdut din a sa zare. 

Nici fulgerul nu mă mai caută, nici tunetul nu mă mai strigă. 

Un simplu muritor în stradă, doar ploaia mă alină în stilul ei tenebru.

De fapt mă înconjoară, mă strânge, mă loveşte!

Sunt un copil etern... ce spune o poveste născută din lumina dorinţei prefăcută în realitate.

Căci înainte de toate lucrurile deşarte din această lume, există un sentiment mai puternic decât orice element.

Se naşte prin voinţă, hrănit cu sârguinţă; pe numele sau uman, iubirea, provoacă fericirea... atunci când este împărtăşită.